Amintirile unui copac

Îmi amintesc şi acum acel an când eram doar un pui de stejar, răsărit lângă un stejar mare şi bătrân de o sută de ani. În acea primăvară soarele îmi mângâia frunzele de un verde crud, pământul era umed şi afânat, iar lângă mine începeau să crească flori ce îşi împrăştiau mireasma de fiecare dată când vântul venea să se joace printre crengile stejarului.
La venirea verii soarele arzător îşi răspândea căldura peste pădure, dar mie îmi era răcoare la umbra stejarului bătrân unde primeam doar câteva raze de soare necesare pentru fotosinteză. Ce plăcut era când păsările veneau sa-mi cânte trilurile lor minunate...
Apoi a venit toamna. Mi-au căzut frunzele şi eram speriat şi înfrigurat căci vântul nu mai era aşa de blând şi sufla, şi sufla... Până şi stejarul cel bătrân a rămas fără frunze. Spre întristarea mea, toate păsările cântătoare au plecat. Animalele îşi adunau provizii şi nu înţelegeam de ce.
Într-o zi când cerul era gri, din cer au început să cadă steluţe îngheţate până ce au acoperit tot pământul.
- O, dar a venit iarna, mi-am spus...
Vântul vâjâia şi vâjâia, iar în nopţile fără nori mi se agăţau pe crengi ţurţuri strălucitori. Şi totul era aşa de pustiu... Doar din când în când se auzea urletul sinistru al vreunui lup.
Iată deci cum a trecut primul an din viaţa mea în care am învăţat multe lucruri noi.
Larionov Sara, Girigan Iolanda, Caziuc Roxana, Olariu Ionela - clasa a VIII-a

Consiliul de toamnă

E toamnă în pădure. Copacii bătrâni şi mari se leagănă în puterea vântului rece. Animalele pădurii s-au adunat la Consiliul de toamnă. În faţă iese un lup bătrân:
- În această toamnă, pădurea a fost darnică cu noi şi ne-a oferit multe roade.
- Aşa este, dar aşa numitele gunoaie ne-au dat mult de furcă. A trebuit să le adunăm cu labele noastre micuţe, iar veveriţa aproape că s-a sufocat într-o pungă de plastic, zise o vulpe tânără.
- Da! Ar trebui să-i învăţăm minte pe oameni. Pădurea nu este groapa lor de gunoi. Eu propun să nu mai avem grijă de ea, spuse indignat un mistreţ mare şi puternic.
Dar deodată, în mijlocul mulţimii de animale ieşi o ursoaică bătrână ce spuse:
- Ajunge! Animalele pădurii îşi vor aduna provizii; unii se vor pregăti de hibernat, dar nimeni nu va ataca oamenii. Noi trebuie să fim paşnici căci nu toţi oamenii sunt la fel: unii vor polua pădurea, dar alţii vor veni şi o vor îngriji.
Aşa cuvântă bătrâna ursoaică. Toţi au ascultat cu atenţie înţeleptele ei cuvinte. Apoi s-au despărţit şi astfel a luat sfârşit Consiliul de toamnă.
Frunze galbene plutesc în aer. Copacii bătrâni şi mari ai pădurii se leagănă în puterea vântului rece al toamnei...


Larionov Sara, Avasiloaie Cătălin, Puşcuţă Teodor - clasa a VIII-a.
Fotografii: Chindriş Simona şi Burda Cristina

Întâmplări cu păsări

Acum un an, cam prin luna mai sau iunie, am mers în grajd să dau de mâncare la porumbei. Când am intrat pe uşă, am văzut pisica cum se furişa dar eu nu ştiam de ce. Când m-am uitat mai bine, un pui de rândunică era pe jos, căzut din cuibul de lut şi paie. Am strigat la mâţă şi a plecat. Dar când am vrut să ridic puiul şi să-l pun la loc în cuib, el a zburat singur afară. Atunci mi-am dat seama că nu era un pui ci unul din părinţi. Eu am mai salvat şi altădată păsări, adică porumbeii mei de ulii şi de pisică.
Daniş Vasile - clasa a VI-a B


Este vară. Eu m-am dus lângă un măr, la umbră în grădină, să citesc câteva din poeziile lui Mihai Eminescu. Deodată a căzut o păsărică din copac. M-am uitat cu atenţie şi mi-am dat seama că era un pui de pasăre care nu putea zbura. Eu i-am făcut o căsuţă din lemne şi i-am dat apă şi mâncare. Aşa a trecut cam o săptămână. Păsărica s-a făcut bine şi de atunci zboară şi vara îşi face un cuib în copacul acela.
Şfabu Andreea - clasa a VI-a B


Într-o zi de primăvară, pe când aveam doar 6 ani şi stăteam toată ziua la joacă cu prietena mea Ligia, am văzut o rândunică cu o aripă ruptă care nu putea zbura. Ni s-a facut milă de ea şi pentru că ne temeam să nu o mănânce cumva pisicile, am luat-o uşor şi am dus-o într-o căsuţă pentru păsărele luată din gradina Ligiei dintr-un copac.
- Şi acum, ce să facem cu ea? Nu o putem lăsa aici, spuse Ligia speriată.
- De ce nu? Doar aici nu o poate mânca pisica, am spus eu nepăsătoare.
- Da, dar oricum va muri de foame, de sete sau de durere. Şi nici măcar nu poate zbura. Nu e mai bine să o îngrijim noi? Şi aşa vom face o faptă bună!
- Ai dreptate, hai să facem cum zici tu! Şi am încercat să o îngrijim cum am ştiut mai bine. Mai întâi am luat nişte pâine şi am fărâmiţat-o mărunt, i-am dat să mănânce, iar într-un dop mai mare i-am pus apă ca să bea.
- Bine, de mâncare i-am dat, dar acum ce facem cu aripa ei?
- Nu ştiu, hai să-l chemăm pe tata, poate ne ajută el.
- Bine.
În timp ce noi ne-am dus să-l chemăm pe tatăl Ligiei, rândunica a zburat.
Pentiuc Silvia - clasa a VI-a B

Inocenţa copilăriei

Câţi dintre noi nu păstrăm printre amintiri întâmplări hazlii din copilărie? Buni şi neştiutori, copiii au totdeauna dragoste şi intenţii bune faţă de prietenii lor necuvântători, animalele domestice. Dar uneori... mai apar şi situaţii poznaşe...

Pisoiul cel norocos

Era cu vreo două-trei zile înaintea hramului, iar mama şi mătuşa mea făceau mâncare pentru musafirii ce urmau să vină. Sora mea cea mică, văzând că ele au tăiat câteva găini, a luat un cuţit de pe masă şi, privind prin casă a văzut pisoiul mătuşii mele. Ea l-a prins, au intrat sub masă amândoi şi, punând cuţitul pe gâtul lui, a început să taie. Dar fiind mică, nu a apucat bine cuţitul care şi aşa nu prea tăia. Văzând că nu taie, a luat un foarfece de pe masă şi i-a tăiat mustăţile. Şi aşa a scăpat pisoiul doar cu mustăţile tăiate!...

Ţâlea Daniel, clasa a VI-a A

Puişorii de raţă

Pe când aveam 4 anişori, mama a pus sub o raţă 17 ouă. După un timp, din ouă au ieşit 15 puişori. Într-o zi mama a scos puii afară şi a plecat până la o vecină. Eu m-am uitat la pui şi, pentru că strănutau, mi-a venit o idee: ce-ar fi să-i îngrijesc cu medicamente? Aşa că am închis raţa într-o cuşcă iar pe puişori i-am pus într-o cutie şi i-am dus în camera mea. Am adus o sticluţă cu picături de pus în nas, alifie şi o foarfecă. Mai întâi am tuns puişorii. Apoi i-am dat cu alifie. În final am vrut să le pun picături în nas şi fiindcă nu le intra, am vrut să le pun pe limbă. Ei au început să ţipe şi atunci m-am gândit că e bine să le fac o injecţie ca să le treacă durerea. N-am apucat să pun planul în aplicare pentru că l-am auzit pe tata care mă striga. Nu prea eram sigură că am făcut bine, aşa că am luat puişorii într-o pungă, am sărit pe geam şi i-am dus raţei. Apoi am venit la tata şi i-am spus că am fost la joacă. După un timp a venit şi mama şi cand a văzut puişorii nu i-a venit să creadă. I-am spus că porcul i-a prins şi le-a mâncat penele. Dar mama şi-a dat seama că era una din boacănele mele şi a început să cerceteze. Când a găsit puf în camera mea şi toate instrumentele pe masă şi-a închipuit ce s-a întâmplat. Drept pedeapsă m-a tuns. Aşa că de atunci, câţiva ani buni, când vedeam un pui de raţă nici nu mă prea uitam la el.

Reziuc Rodica, clasa a VI-a A

Cloşca cu puii săi

Când eram mai mică, de vreo patru anişori, mama a pus o cloşcă pe ouă. Toate au fost bune până ce puişorii au ieşit din ouă.
Într-o zi am văzut-o pe mama cum spăla hainele mele. Şi ce mi-a trecut prin minte? Ce-ar fi să spăl şi eu puii? Aşa că i-am luat unul câte unul şi i-am spălat cât am putut eu, ca să iasă cât mai curaţi. Apoi i-am întins pe iarbă ca să se usuce. Dar puii fiind mici nu au rezistat şi... au murit toţi. Nu am spălat şi cloşca, dar cred că nici nu ar fi stat să o prind şi aşa a scăpat de mâna mea.

Baciu Petronela, clasa a VI-a A

Povestea pădurii

Era odată, într-un ţinut îndepărtat, o pădure frumoasă, liniştită, cu multe vietăţi mari şi mici care se înţelegeau foarte bine între ele. Într-o zi, vieţuitoarele pădurii s-au adunat la sfat ca să aleagă un rege al pădurii. Brazii cei tineri, pinii şi molizii l-au propus pe Bradul cel Falnic pentru că este cel mai înalt şi cuprinde toată pădurea cu privirea, astfel că poate să-i supravegheze pe toţi. Carpenii, fagii şi arţarii l-au propus pe Stejarul cel Bătrân pentru experienţa lui de viaţă şi pentru că oferă hrană şi adăpost multor vieţuitoare ale pădurii (mistreţi, veveriţe, pârşi, ciocănitori, gaiţe etc.).

Pe când vorbeau ei, iată că s-au auzit nişte glasuri vesele, neobişnuite pentru acele locuri îndepărtate de lume. Vieţuitoarele pădurii au tăcut uimite. Un grup de copii, porniţi în drumeţie, au intrat în poieniţă.

Unii copii, mai zburdalnici, s-au desprins de grup şi alergau, chiuiau, se agăţau de crengile copacilor rupându-le. S-au căţărat în copaci şi au distrus cuiburile unor păsări. Iar unii se pregăteau să facă un foc chiar la rădăcina Bradului cel Falnic. Ce să mai spunem de hârtiile de la mâncare şi sticlele de plastic ce erau împrăştiate peste tot.

Alţi copii, mai serioşi, s-au oprit să admire frumoasa poieniţă, măreţia copacilor, varietatea florilor, cântecele păsărilor. Au făcut şi fotografii. Doar veniseră în pădure ca să afle câte ceva din tainele ei, nu doar să se recreeze. Captivaţi de activitatea lor, nu şi-au dat seama că grupul se destrămase, neştiind ce năzbâtii fac colegii.

Copacii şi celelalte vieţuitoare ale pădurii au privit cu îngrijorare la ce făceau copiii. Cel mai îngrijorat era Bradul cel Falnic pentru că cetina lui se poate aprinde foarte repede.

Dându-şi seama de pericol, Stejarul cel Bătrân s-a hotărât să ia măsuri urgente. A trimis ciocănitorile să lovească puternic în trunchiurile copacilor pentru a face cât mai mult zgomot. Iar pe gaiţe le-a îndemnat să ţipe cât mai tare ca să alerteze pădurea. Au fost chemaţi mistreţii, vulpile, căprioarele, iepuraşii şi veveriţele, urşii, aricii, lupii, bufniţele. Toţi trebuiau să înlăture pericolul. Şi mai ales Pădurarul căci pădurea nu poate să se apere singură de toate primejdiile, mai ales de acelea provocate de oameni.

Tocmai atunci a sosit şi Pădurarul care, privindu-i mustrător, le-a spus cu îngrijorare în glas:
- Ştiţi ce era să faceţi? Se putea întâmpla o nenorocire! Am sosit la timp, chemat de vieţuitoarele pădurii şi am văzut cum a rămas locul pe unde aţi trecut voi. Vă daţi seama câte greşeli aţi făcut nerespectând pădurea şi vieţuitoarele ei? Dar acum, din fericire, totul este sub control.

Copiii s-au oprit întristaţi, ba chiar unii au început să plângă şi să-şi facă reproşuri.
- Cum putem să reparăm ce am stricat? Noi iubim pădurea şi dorim să o protejăm ca să nu se mai întâmple astfel de lucruri.
- Puteţi să deveniţi ajutori de pădurar. Dar pentru început, lăsaţi poieniţa aşa cum aţi găsit-o. Ne vom mai întâlni şi vă voi învăţa ce să faceţi ca să ocrotiţi pădurea.
- Vă mulţumim!, au spus emoţionaţi copiii. Au curăţat poieniţa şi au plecat bucuroşi spre casă.

Dar oare cum s-a sfârşit povestea ce o începusem? Noi am aflat de la pădurar că, spre asfinţit, copacii şi celelalte animale şi-au continuat sfatul în linişte. După ce au văzut cum s-a terminat totul, au hotărât că Bătrânul Stejar este mai potrivit să îi conducă pentru că este mai înţelept şi se implică mai mult în problemele lor.

Pădurea este încă şi astăzi îndepărtată de lume, liniştită, frumoasă, curată şi toate vieţuitoarele trăiesc în pace. Din când în când vin în pădure pădurarul şi ajutoarele lui, copii care acum fac doar fapte bune: studiază pădurea, nu rup crengile copacilor, nu fac focul în pădure, nu fac gălăgie să sperie animalele, nu lasă gunoaie în urmă, au construit căsuţe pentru păsărele, au făcut acţiuni de igienizare a pădurii, au plantat copaci, au amplasat panouri indicatoare. Şi pentru că echipa lor trebuia să poarte un nume, şi-au spus "Rangeri juniori". De la ce şcoală, din ce localitate? Vă las să aflaţi singuri!

Povestea a fost scrisă după o idee de Bidău Raluca, clasa a VII-a B
Desene de F. Luciana

Vezi şi : Prietenii pădurii - povestire în versuri