O zi de toamnă în pădure

O zi însorită reprezintă o invitaţie la drum pentru micii iubitori de natură.
Dimineaţa totul era alb, cristalele brumei străluceau diafan pe firele de iarbă, pe frunzele căzute, pe ramurile copacilor.
Fotografiile au fost făcute de Rodinciuc Cătălina, Franciuc Cecilia, Enoiu Rebeca şi Asofronie Lidia din clasa a VI-a A.
La amiază pornim spre pădure. Pădurea este liniştită, doar un piţigoi albastru ciripeşte scurt de pe o creangă înainte de a-şi lua zborul.
Ne-am propus să descoperim unde se adăpostesc vieţuitoarele pădurii. Nu e chiar aşa uşor să aflăm. Am găsit câteva adăposturi, un cuib, o vizuină dar nu e nimeni acasă.
Sub covorul de frunze am mai găsit un melc limax şi un miriapod care dormeau adânc. Muşchii de pe copaci şi crăpăturile din scoarţă reprezintă şi ele adăposturi pentru insecte sau păianjeni.
Apa unui pârâiaş de la marginea pădurii era îngheţată. Locuitorii lui dorm sub acoperişul de gheaţă.
Băieţii au construit un adăpost, o colibă din crengile uscate găsite prin pădure, iar fetele au aranjat o "masă festivă" la o buturugă acoperită cu muşchi de pământ.
La ieşirea din pădure copii au găsit un păpuriş şi n-au rezistat tentaţiei de a se bucura de jocul cu fulgii argintii de papură învălmăşindu-se ca o prevestire a zăpezii ce trebuie să vină.

Pădurea la asfinţit. Fotografii realizate de Bilauca Bogdan, clasa a X-a.

Istoria parcului de lângă şcoală

Parcul s-a plantat în anul 1974.

S-a pus problema ca toloaca dintre şcoală şi primărie să se dea în folosinţă sub formă de loturi ţăranilor cooperatori, iar pe terenurile dintre satul Ruşi şi pârâul Mitocaş să fie înfiinţată o tarla arabilă pentru agricultură.
Conducerea primăriei din acea perioadă, fără nici o aprobare, cu de la sine putere, în deplină înţelegere cu conducerea Şcolii din Mitocu Dragomirnei, în prezenţa profesorului Ioan Davidiuc şi cu aprobarea silvicultorilor, au scos din pădurea de pe raza comunei puieţi de diferite specii (tei, molid, carpen, mesteacăn, plop, arţar, etc.). Prin contribuţia elevilor de la şcoala din Mitoc, aceşti puieţi scoşi din pădure au fost plantaţi pe toloacă pe o suprafaţă de 1,5 ha.

Atenţia deosebită atât a primăriei cât şi a şcolii a fost de păstrare a acestei munci cu dorinţa de a fi un centru al comunei. Pe timpul verii, elevii de la şcoală, sub conducerea aceluiaşi profesor, aveau grijă şi prăşeau în jurul acestor puieţi iar în lipsa precipitaţiilor aveau grijă de udarea lor. De asemenea elevii făceau serviciul de pază în îndepărtarea bovinelor şi ovinelor care, din rea supraveghere, intrau în parc. Păşunatul în parc a fost interzis, iarba din parc se recolta prin cosire şi secerare. Parcul a fost înconjurat cu un gard viu dar, din neglijenţa unor persoane certate cu frumosul şi utilul, acest gard s-a distrus.

Aceste povestiri le ştim de la domnul Tănasă Alecsandru, fostul primar al comunei Mitocu Dragomirnei.

Noi, elevii şcolii, preţuim acest parc a cărui frumuseţe o putem aprecia în fiecare anotimp şi în care desfăşurăm numeroase activităţi interesante.

Saghin Mădălina, Haliţchi Anamaria, Ungureanu Loredana, Ermolae Anişoara - clasa a VIII-a B
Fotografii realizate de Bardan Petru, Polocoşer Radu şi Roşca Lucian, clasa a VIII-a A.

Doamnei diriginte, cu dragoste!

Colectivul clasei a VIII-a B, dirigintă - d-na profesoară Irimia Liliana-Mioara.
Fotografiile au fost realizate de Saghin Diego.

Consiliul de toamnă

E toamnă în pădure. Copacii bătrâni şi mari se leagănă în puterea vântului rece. Animalele pădurii s-au adunat la Consiliul de toamnă. În faţă iese un lup bătrân:
- În această toamnă, pădurea a fost darnică cu noi şi ne-a oferit multe roade.
- Aşa este, dar aşa numitele gunoaie ne-au dat mult de furcă. A trebuit să le adunăm cu labele noastre micuţe, iar veveriţa aproape că s-a sufocat într-o pungă de plastic, zise o vulpe tânără.
- Da! Ar trebui să-i învăţăm minte pe oameni. Pădurea nu este groapa lor de gunoi. Eu propun să nu mai avem grijă de ea, spuse indignat un mistreţ mare şi puternic.
Dar deodată, în mijlocul mulţimii de animale ieşi o ursoaică bătrână ce spuse:
- Ajunge! Animalele pădurii îşi vor aduna provizii; unii se vor pregăti de hibernat, dar nimeni nu va ataca oamenii. Noi trebuie să fim paşnici căci nu toţi oamenii sunt la fel: unii vor polua pădurea, dar alţii vor veni şi o vor îngriji.
Aşa cuvântă bătrâna ursoaică. Toţi au ascultat cu atenţie înţeleptele ei cuvinte. Apoi s-au despărţit şi astfel a luat sfârşit Consiliul de toamnă.
Frunze galbene plutesc în aer. Copacii bătrâni şi mari ai pădurii se leagănă în puterea vântului rece al toamnei...


Larionov Sara, Avasiloaie Cătălin, Puşcuţă Teodor - clasa a VIII-a.
Fotografii: Chindriş Simona şi Burda Cristina

Grădina de lângă şcoală

Grădina noastră a luat fiinţă, aşa cum îi şade bine unei grădini, primăvara.
A fost un început timid. Azi un strat, mâine altul ... Cine vrea să sape straturi? ... Cine aduce răsaduri? ... Cine plantează? ... Cine smulge buruienile? ... Cine udă? ...
Cine au fost grădinarii? Foarte mulţi copii, elevi ai şcolii din Mitocu Dragomirnei. Elevi din clasele mici şi mari.
Cei din clasele a VIII-a au plecat spre alte şcoli dar au avut bucuria să vadă că florile plantate de ei au devenit punctul de atracţie al şcolii.

Cine, intrând pe poarta şcolii, nu a întors măcar o dată capul, cu admiraţie, spre florile din grădină? Ce de-a flori ... panseluţe (Viola witrockiana), stânjenei (Iris germanica), nu-mă-uita (Myosotis sylvatica), salvie (Salvia splendens), lupin (Lupinus polyphyllus), gălbenele (Calendula officinalis), floarea-păianjen (Cleome spinosa), micşunele (Cheiranthus cheiri), flori de pai (Helichrysum bracteatum), vâzdoage (Tagetes patula), moţul curcanului (Amaranthus caudatus), păpălău (Physalis alkekengi), mustaţa flăcăului (Cosmos bipinnatus), cârciumărese (Zinnia elegans), crizanteme (Chrysanthemum indicum), gherghine (Dahlia variabilis), crini galbeni (Hemerocallis fulva), margarete (Leucanthemum vulgare), urechea mielului (Stachys byzantina), garofiţe (Dianthus barbatus), narcise (Narcissus poeticus). Şi cum să nu fie frumoase când mâinile harnice ale copiilor-grădinari le-au îngrijit şi ocrotit din primăvară până-n toamnă.

Chiar şi în vacanţa de vară copiii au venit să îngrijească florile.
Când brumele toamnei au început să înmoaie tulpinile florilor, tot mâinile copiilor au fost cele care să le ofere sprijin. Ca să avem şi în anul următor o grădină frumoasă, copiii au strâns cu grijă seminţele în care dorm adânc viitoarele flori.
Cine sunt micii grădinari? Pe câţiva dintre ei îi puteţi vedea în fotografii. Ne-ar trebui o listă lungă ca să-i pomenim pe toţi, sunt zeci de elevi din mai multe generaţii. Sunt copii care iubesc natura, iubesc frumuseţea florilor, cărora le place să dăruiască şi altora, prin munca lor răbdătoare, bucurii.

Întâmplări cu păsări

Acum un an, cam prin luna mai sau iunie, am mers în grajd să dau de mâncare la porumbei. Când am intrat pe uşă, am văzut pisica cum se furişa dar eu nu ştiam de ce. Când m-am uitat mai bine, un pui de rândunică era pe jos, căzut din cuibul de lut şi paie. Am strigat la mâţă şi a plecat. Dar când am vrut să ridic puiul şi să-l pun la loc în cuib, el a zburat singur afară. Atunci mi-am dat seama că nu era un pui ci unul din părinţi. Eu am mai salvat şi altădată păsări, adică porumbeii mei de ulii şi de pisică.
Daniş Vasile - clasa a VI-a B


Este vară. Eu m-am dus lângă un măr, la umbră în grădină, să citesc câteva din poeziile lui Mihai Eminescu. Deodată a căzut o păsărică din copac. M-am uitat cu atenţie şi mi-am dat seama că era un pui de pasăre care nu putea zbura. Eu i-am făcut o căsuţă din lemne şi i-am dat apă şi mâncare. Aşa a trecut cam o săptămână. Păsărica s-a făcut bine şi de atunci zboară şi vara îşi face un cuib în copacul acela.
Şfabu Andreea - clasa a VI-a B


Într-o zi de primăvară, pe când aveam doar 6 ani şi stăteam toată ziua la joacă cu prietena mea Ligia, am văzut o rândunică cu o aripă ruptă care nu putea zbura. Ni s-a facut milă de ea şi pentru că ne temeam să nu o mănânce cumva pisicile, am luat-o uşor şi am dus-o într-o căsuţă pentru păsărele luată din gradina Ligiei dintr-un copac.
- Şi acum, ce să facem cu ea? Nu o putem lăsa aici, spuse Ligia speriată.
- De ce nu? Doar aici nu o poate mânca pisica, am spus eu nepăsătoare.
- Da, dar oricum va muri de foame, de sete sau de durere. Şi nici măcar nu poate zbura. Nu e mai bine să o îngrijim noi? Şi aşa vom face o faptă bună!
- Ai dreptate, hai să facem cum zici tu! Şi am încercat să o îngrijim cum am ştiut mai bine. Mai întâi am luat nişte pâine şi am fărâmiţat-o mărunt, i-am dat să mănânce, iar într-un dop mai mare i-am pus apă ca să bea.
- Bine, de mâncare i-am dat, dar acum ce facem cu aripa ei?
- Nu ştiu, hai să-l chemăm pe tata, poate ne ajută el.
- Bine.
În timp ce noi ne-am dus să-l chemăm pe tatăl Ligiei, rândunica a zburat.
Pentiuc Silvia - clasa a VI-a B

Sturzul

Sturzul de iarnă (Turdus pilaris) numit şi cocoşar sau sturz de munte este o pasăre din familia mierlelor (Turdidae) ce cuprinde păsări frumos cântătoare. Genul Turdus cuprinde peste 60 de specii, dintre care în România trăiesc 4 specii de sturzi (sturzul de iarnă, sturzul cântător, sturzul de vii, sturzul de vâsc) şi două specii de mierle (mierla neagră şi mierla gulerată).
	De cum se topeşte zăpada, pe la sfârşitul lunii martie, printre crengile golaşe ale copacilor, ne atrag atenţia prin cântecul lor prea puţin melodios (ascultă aici) aceste păsări venite din alte locuri unde şi-au petrecut iarna. După câteva zile de acomodare, îi vezi mereu în ierburile uscate de sub copaci. Caută hrană dar si materiale pentru cuiburi. Primele cuiburi nu întârzie sa apară. Nu le folosesc pe cele din anii trecuţi. Cu migală, folosind mii de fire de iarbă şi lut ca adeziv, cuibul este construit şi poate fi văzut cu destulă uşurinţă de jos.
Sturzii trăiesc în grupuri. Anul acesta, în parcul de lângă şcoală am observat 12 cuiburi de sturzi. Cuiburile au fost construite pe rând, astfel că înainte de jumătatea lunii mai unii pui învatau să zboare iar în alte cuiburi încă se cloceau ouăle.
	Cuiburile au fost construite în diferite specii de arbori, cele mai multe în tei, dar şi în mesteceni, carpeni, molizi, pini, plopi la înălţimi variind între 3,5 m şi 11,45 m. Ouăle depuse sunt albăstrui stropite cu pete maronii, cam 5 la număr. Unul din ouă are culoarea albastru ceva mai intens decât celelalte. Am măsurat un cuib (în interior 10 cm iar din exterior 16 cm) şi ouăle (2,5 cm).
Puii la început sunt roz, golaşi, acoperiţi slab cu un puf albicios. Apoi după o săptămână deja au pene iar după încă o săptămână pot zbura. Părinţii lor pot fi văzuţi adesea în apropiere, încălzind puii în cuib sau aducându-le hrana. Mereu sunt în preajmă, atenţi pentru a nu permite nimănui să se apropie. Păsările adulte fac mult zgomot (scot ţipete) când se apropie cineva de cuib. De asemenea vor efectua zboruri de intimidare, dând impresia de atac.
	În pădure, la Mitocaş şi la Dragomirna, dintre păsările înrudite cu sturzul de iarnă, am observat sturzul cântător (Turdus philomelos) şi mierla neagră (Turdus merula).
Mulţi dintre elevii şcolii de la Mitocu Dragomirnei participă la activităţi de cercetare a păsărilor, astfel că ei pot să recunoască păsările după cântec şi după aspect, dar şi cuiburile după materialele şi felul cum sunt construite.
	Participanţii cei mai activi au fost: Reziuc Petrică, Franciuc Claudiu, Franciuc Abel, Bardan Petrică, Bardan Gheorghiţă, Franciuc Valentin, Bilauca Ovidiu, Franciuc Corneliu iar dintre fete Rodinciuc Cătălina şi Havriştiuc Camelia. Despre celelalte specii de păsări studiate vom mai scrie în curând.